Aria de aplicare a prezumţiei de nevinovăţie în dreptul românesc

Art. 4 C.p.p Prezumţia de nevinovăţie. (1) Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă

(2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului. 

        

Doctrina procesual penală contemporană tratează prezumţia de nevinovăţie atât ca garanţie procesuală de care beneficiază persoanele urmărite penal sau judecate  dar şi ca reflectare a unui drept fundamental ocrotit constituţional[1].

         Prezumţia de nevinovăţie a fost formulată în „Declaraţia drepturilor omului  şi ale cetăţeanului”        din 1789 fiind preluată în formulări diferite în diverse documente internaţionale[2].

În Codul de procedură penală din 1968 prezumţia a figurat iniţial ca o regulă de probaţiune în art. 66[3], iar ulterior[4] consacrată ca regulă de bază în procesul penal.

         Standardul european de protecţie se regăseşte în art. 6 parag. 2 din Convenţie potrivit căruia „Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”. Această reglementare produce în principal două categorii de consecinţe:

- în privinţa organelor judiciare, conform textului acestea trebuie să facă dovada imparţialităţii în întreaga lor activitate şi să salvgardeze drepturile procesuale ale acuzatului. Judecătorul trebuie să manifeste prudenţă în rezumarea actului de acuzare şi să evidenţieze în mod obiectiv atât argumentele acuzării cât şi cele ale apărării. Un exemplu în acest sens îl poate constitui art. 374 alin. 2 C.p.p.: „preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea care i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nici o declaraţie ...”. Ori, dacă în faza anterioară a camerei preliminare după ce inculpatului i se comunică rechizitoriul împotriva căruia poate formula critici care mai este utilitatea citirii rechizitoriului şi ce „explicaţii” trebuie să dea judecătorul? Dacă în această fază inculpatul afirmă că nu a „înţeles”  cu greu judecătorul care îi va „explica” nu ar putea fi presupus ca fiind părtinitor[5]

- în privinţa acuzatului prezumţia de nevinovăţie implică pentru acesta dreptul de a propune probe în apărarea sa şi acela de a nu depune mărturie contra lui însuşi. Acestea figurează în art. 14 paragraful 3 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice în care se arată că „orice acuzat are dreptul să nu fie forţat să depună mărturie contra lui însuşi sau să-şi recunoască vinovăţia”. Curtea Europeană a decis că în pofida faptului că art. 6 paragraful 2 din Convenţie nu menţionează expres dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria sa învinuire (nemo tenetur se ipsum accusare) acestea sunt reguli internaţionale general recunoscute care sunt de esenţa noţiunii de „proces echitabil” consacrat de art. 6.

         Jurisprudenţa dar şi doctrina[6] reţin că prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie s-au produs multiple restructurări ale procesului penal care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:

- vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei;

- sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului;

- la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă inculpatul are statutul de persoană nevinovată, la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte erga omnes;

- hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială ce nu poate fi înlăturată prin probe trebuie să se pronunţe o hotărâre de achitare.

         Prezumţia de nevinovăţie are caracter legal şi este relativă, poate fi combătută, înlăturată prin probarea vinovăţiei constatată printr-o hotărâre penală definitivă. Este de observat că   potrivit Constituţiei României  prezumţia este înlăturată în situaţia unei hotărâri de condamnare pe când art. 4 C.p.p. nu cuprinde menţiunea referitoare la condamnare. Ca atare, în viziunea Codului de procedură penală orice hotărâre penală definitivă constituie un reper în această materie iar nu numai cele de condamnare. Astfel, prezumţia operează şi în situaţia în care instanţa pronunţă o hotărâre penală definitivă prin care dispune încetarea procesului penal[7]. Această abordare consacrată în art. 4 C.p.p. se regăseşte cu titlu de exemplu în hotărârea CEDO din 14.04.2009[8] care a reţinut că „Trebuie făcută o distincţie între deciziile care reflectă sentimentul  că persoana în cauză este vinovată şi cele care se limitează la a descrie o stare de suspiciune. Primele încalcă prezumţia de nevinovăţie, iar celelalte au fost de mai multe ori considerate conforme cu spiritul art. 6 din Convenţie ... Curtea reiterează şi că prezumţia de vinovăţie este încălcată dacă fără stabilirea legală în prealabil a vinovăţiei unui învinuit şi în special fără ca acesta să fi avut ocazia să exercite drepturile apărării, o hotărâre judecătorească dată în privinţa sa reflectă sentimentul că este vinovat. La fel se poate întâmpla şi în lipsa unei constatări formale. Este suficient o motivaţie care să dea de gândit că judecătorul consideră ca partea interesată este vinovată ... Curtea de apel constatase prescripţia răspunderii penale ...Curtea a statuat în ceea ce priveşte infracţiunile de fals şi uz de fals că rezulta în mod sigur ...a apreciat că tot din probele administrate rezulta că reclamantul comisese infracţiunea respectivă. În continuare, ea a încheiat procedura prin aplicarea regulilor de prescripţie a răspunderii penale. În viziunea curţii această motivare ar putea da impresia că reclamantul a comis infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată .... nu se limita la a descrie o „stare de suspiciune sau un pronostic”, el prezenta ca stabilite anumite fapte enunţate în rechizitoriu ... Rezultă că prin închiderea procedurii curtea de apel a pus sub semnul întrebării nevinovăţia reclamantului”.

         Dacă admitem  că beneficiar al prezumţiei de nevinovăţie este şi persoana judecată cu privire la care instanţa a pronunţat  o soluţie de încetare a procesului penal se pune în mod firesc întrebarea dacă mai este sau nu îndeplinită cerinţa imparţialităţii aceleaşi instanţe chemată să se pronunţe obligatoriu asupra laturii civile în acel proces penal.

         De observat că prin decizia 586 din 13.12.2016 a Curţii Constituţionale se revine la soluţia legislativă a Codului de procedură penală din 1968 care prin art. 346 alin. 4 obliga instanţa penală  să soluţioneze latura civilă în caz de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei penale. Considerentele acestei decizii sunt structurate pe necesitatea soluţionării proceselor judiciare de recuperarea prejudiciilor într-un „termen rezonabil” noţiune care în viziunea Curţii Constituţionale constituie „un imperativ ce rezultă din principiul legalităţii procesului penal prevăzut în art. 2 din Codul de procedură penală”  (parag. 22) şi pe respectarea caracterului echitabil al procedurii[9].

         Se pune problema dacă un inculpat cu privire la care instanţa a dispus încetarea procesului penal ca efect al intervenirii prescripţiei  poate fi considerat „nevinovat”, dacă aceeaşi instanţă  soluţionând latura civilă îl obligă pe inculpat  la plata sumelor reprezentând prejudiciile pretinse de persoană vătămată care s-a constituit parte civilă.

         Rămâne de văzut dacă această revenire  va relansa dezbaterea semnificaţiei noţiunii de „vinovăţie” ca având un înţeles diferit în procedura penală faţă de sensul folosit în Codul penal[10].

         Doctrina recentă[11] a evidenţiat că „prezumţia de nevinovăţie este diferită de prezumţia de inocenţă, deoarece aceasta din urmă ar fi compatibilă (doar cu o soluţie de achitare dar nu cu orice soluţie de achitare) deoarece ea atestă clar inocenţa inculpatului, pe când soluţia de nevinovăţie este compatibilă şi cu alte soluţii, cum ar fi cele prin care s-a dispus încetarea procesului penal pentru că s-a prescris răspunderea penală sau cele prin care nu s-a putut constata vinovăţia unei persoane din considerente procedurale ......”.

         Beneficiarii prezumţiei sunt suspectul şi inculpatul dar şi orice alte persoane chiar dacă nu s-a formulat împotriva lor o acuzaţie penală. Astfel de situaţii  pot lua naştere de ex.  în situaţia prevăzută de art. 61 C.p.p. când „există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni” dar încă nu există începută urmărirea penală nici chiar in rem. Prezumţia de nevinovăţie şi-a găsit aplicabilitate extinsă, dincolo de procesul penal  în domenii precum contravenţiile, avându-se ca reper în jurisprudenţa CEDO gravitatea sancţiunii pe care o risca persoana sancţionată contravenţional[12]. Prezumţia de nevinovăţie este operantă chiar şi atunci când există indicii sau chiar probe de vinovăţie, inculpatul fiind beneficiar al prezumţiei pe tot parcursul procesului penal. Autorităţile statului în general, organele judiciare în special sunt ţinute să respecte prezumţia care profită suspectului sau inculpatului. Existenţa prezumţiei de nevinovăţie are ca şi consecinţă  libertatea persoanei acuzate de a avea o atitudine pasivă, nefiind obligată să dovedească nimic. Sarcina probei revine în procesul penal acuzatorului (eius incumbit probatio qui dicit, non qui negat)

         Prezumţia de nevinovăţie nu poate constitui un impediment în desfăşurarea procesului penal. Fiecare autoritate judiciară în faţa căreia se află o cauză penală are ca punct de pornire prezumţia de nevinovăţie, înaintarea cauzei penale în următoarea fază procesuală putându-se face în prezenţa unor probe certe de vinovăţie. Pentru procurorul care dispune trimiterea în judecată a unui inculpat prezumţia de nevinovăţie nu este operantă în raport cu probele pe care se sprijină actul de acuzare. Pentru judecătorul de cameră preliminară prezumţia este pe deplin aplicabilă inclusiv atunci când dispune începerea judecăţii, pentru instanţă (fond sau apel) prezumţia operează pe parcursul soluţionării cauzei devenind inoperantă pentru judecătorul fondului dacă pronunţă o soluţie de condamnare şi erga omnes dacă se menţine soluţia de condamnare în apel, odată cu pronunţarea hotărârii definitive.

         Prezumţia de nevinovăţie îşi produce toate efectele pe parcursul derulării procesului penal până la pronunţarea hotărârii definitive şi în situaţia în care împotriva persoanei acuzate au fost dispuse măsuri preventive deoarece luarea măsurilor preventive  este condiţionată de existenţa unei suspiciuni rezonabile că o persoană a săvârşit o infracţiune, suspiciune care rezultă din  „probe sau indicii temeinice” (art. 202 C.p.p.) pe când „condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat ” (art. 396 alin. 2 C.p.p.). Acest text se coroborează cu art. 103 alin. 2 C.p.p. care instituie obligaţia luării hotărârii  „cu trimitere la toate probele evaluate” condamnarea putând fi dispusă „doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă”.

         Luarea, prelungirea sau menţinerea măsurilor preventive  pe parcursul procesului penal nu este incompatibilă cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, nu implică pronunţarea instanţei de judecată asupra fondului procesului[13] ci numai asupra existenţei unor probe sau indicii temeinice prin care rezultă suspiciunea rezonabilă  că o persoană a săvârşit o faptă penală. Probele sunt evaluate în acest stadiu nu prin raportare la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului pe fondul cauzei penale. Prezumţia nu este înlăturată în caz de îndoială cu privire la stabilirea certă a faptelor, îndoială care profiră suspectului sau inculpatului. În jurisprudenţă s-a pus problema ariei de aplicare a regulii in dubio pro reo. Mai exact când poate fi valorificată? Întrebarea este legitimă având în vedere cuvintele de început ale art. 4 alin. 2: „După administrarea întregului probatoriu ...”. Practica judiciară prezentă pare să încline spre soluţia potrivit căreia această regulă poate fi valorificată la finalul fazei urmăririi penale şi corespunzător la finalul judecăţii în fond şi respectiv în calea de atac. Problema a apărut  odată cu invocarea de către inculpaţi în cursul urmăririi penale cu ocazia soluţionării de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a propunerii de luare  a unei măsuri preventive formulată de procuror. Invocarea acestei reguli în momentul procesual precizat a atras interpelarea judecătorului de drepturi şi libertăţi, care printr-o formulare semiretorică (în care s-a subliniat că în propunere se arată în mod expres că mai sunt probe de administrat) a cerut explicaţii cu privire la posibilitatea invocării regulii in dubio pro reo. Simpla ascultare a înregistrărilor unor astfel de şedinţe este suficientă pentru a arăta frecvenţa unor astfel de situaţii. Interpelarea menţionată este situaţia cea mai bună deoarece naşte ideea că problema merită cel puţin atenţie. Obişnuinţa este însă ca în încheierea de soluţionare a propunerii să nu se amintească pur şi simplu  de invocarea regulii in dubio pro reo ceea ce atestă implicit orientarea practicii judiciare de a da atenţie regulii  la epuizarea fazelor procesuale amintite. Posibil ca această abordare să se întemeieze pe ideea că din moment ce se verifică existenţa suspiciunii rezonabile  prin prisma probelor sau indiciilor temeinice la care face trimitere art. 202 C.p.p., inclusiv, nu este oportun a se apela la in dubio pro reo.

         Ar fi de observat că totuşi regula este aşezată de legiuitor în titlul rezervat principiilor iar nu ca regulă în titlurile care reglementează diferite faze ale procesului penal. Nu-i mai puţin adevărat că în procedură cu cât o normă e mai „specială” (în sensul că a fost edictată pentru rezolvarea unei anumite situaţii) cu atât această normă e socotită a fi mai îndreptăţită a fi aplicată comparativ cu o normă ce are câmp de aplicare mai larg şi este evident că materia măsurilor preventive este reglementată într-un titlu special.

         O soluţie în practică a acestei probleme ar fi că poate fi invocată această regulă în cursul urmăririi penale  cu luarea în considerare a „întregului probatoriu” administrat până la acel moment, în exemplul dat – propunerea de luare a unei măsuri preventive. În favoarea acestei opinii este şi argumentul că propunerea nu poate viza  decât arestul preventiv sau arestul la domiciliu (celelalte le poate dispune şi procurorul) iar luarea acestora legiuitorul o condiţionează[14] de existenţa probelor fără „sau indicii” expresie ce face parte dintr-o normă referitoare la toate măsurile preventive.

         Sintetizarea acestei problematici a fost făcută de instanţa supremă[15] care  reţine caracterul complementar al regulii in dubio pro reo  arătând că în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţine o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere  care să se constituie într-o certitudine aşa încât acuzatul trebuie achitat. În aceeaşi decizie se arată că „înainte de a fi o problemă de drept regula in dubio pro reo este o problemă de fapt”. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă pe  probabilitate  ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure.

         Tuturor juriştilor  (şi nu numai) le este cunoscută afirmaţia „mai bine zece vinovaţi nepedepsiţi decât un nevinovat în închisoare”. Numărul „vinovaţilor nepedepsiţi” poate fi mai mare sau mai mic decât „zece” funcţie de sublinierea ce se vrea a fi făcută cu privire la respectarea prezumţiei de nevinovăţie şi a corolarului acesteia „dubiul profită acuzatului”. Justificarea acestei afirmaţii rezidă  nu  numai în necesitatea evitării unei erori judiciare ce a avut ca urmare pedepsirea unui inocent  dar şi în argumentul că odată inocentul pedepsit adevăratul vinovat este liber.

         Principiul prezumţiei de nevinovăţie  nu echivalează cu expectativa organelor judiciare  (sarcina probei aparţine în principal procurorului) ci presupune necesitatea dovedirii vinovăţiei prin probe certe.

         Voci autorizate în doctrină[16] susţin alegerea „unei căi de mijloc”, necesitatea ca aplicarea prezumţiei de nevinovăţie să facă posibilă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni dar să nu li se încalce drepturi şi libertăţi fundamentale. Cu atenţie şi cumpănire acest deziderat se poate regăsi în realitatea juridică cotidiană.

         Trecutul relativ recent al jurisprudenţei a oferit numeroase exemple privitor la reţinerea sau nu a prezumţiei de nevinovăţie  în situaţia acuzaţilor arestaţi prezentaţi la judecată în uniformă de penitenciar sau expunerea acuzaţilor încătuşaţi sau ţinerea acuzaţilor arestaţi într-un „ţarc” pe timpul desfăşurării dezbaterilor[17] etc. Ţinuta de penitenciar nu mai este o problemă de actualitate însă nu a trecut prea mult timp de la pronunţarea hotărârii CEDO din 04.03.2008[18] în care s-a reţinut  încălcarea prezumţiei de nevinovăţie cu trimitere la faptul purtării unei ţinute de penitenciar de către o persoană aflată în arest preventiv, în timpul şedinţei pentru examinarea cererii de punere în libertate situaţie în care ne putem întreba cât timp va mai trece (cu speranţa că nu mai e nevoie în prealabil de hotărâri ale CEDO) pentru a renunţa la aşa-zisele „boxe” pentru inculpaţii arestaţi în sălile de şedinţă. Cu atât mai mult se impune desfiinţarea acelor locuri îngrădite cu cât folosirea lor  nu numai că aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie dar mai mult împietează grav asupra dreptului la apărare.

         Existenţa cazierului inculpatului între filele dosarului a ridicat problema respectării prezumţiei. Nu există în Codul de procedură penală vreun text care să reglementeze obligaţia expresă a depunerii cazierului suspectului sau inculpatului de către organele de urmărire penală  însă întotdeauna cazierul este ataşat iar uneori dacă durata procesului este mare, în proximitatea finalizării dezbaterilor instanţa din oficiu sau la cerere dispune reactualizarea[19]. Deşi nu există  o normă expresă  în Codul de procedură penală implicit rezultă din norme disparate obligaţia depunerii cazierului[20]. Temerii că existenţa cazierului la dosarul cauzei ar putea aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, practica judiciară i-a dat un răspuns negativ cu argumentul că reprezentanţii organelor judiciare cu deosebire magistraţii sunt profesionişti ai dreptului, persoane specializate în privinţa cărora este greu de admis că ar putea fi influenţate în deciziile  lor într-un caz concret de un cazier  care reflectă existenţa unor antecedente penale. Imparţialitatea judecătorilor este într-adevăr o cerinţă  care trebuie acceptată ab initio însă este posibil ca derularea unor proceduri să primească difuz sau chiar explicit rezolvări de care cuprinsul cazierului să nu fie străin. Cât timp însă cazierul nu are repercursiuni pe fondul cauzei penale deduse judecăţii prezumţia de nevinovăţie nu suferă vreo atingere.

         Legătura dintre prezumţie şi imparţialitate este altfel privită în situaţia în care afectează fondul. Astfel într-o speţă[21] instanţa a respins cererea privind efectuarea unei expertize  care să determine dacă cuţitul corp delict conţinea sau nu urme de sânge şi în caz afirmativ să se determine dacă acesta aparţinea inculpatului, persoanei vătămate sau nici unuia (în condiţiile în care aceştia se acuzau reciproc de folosirea cuţitului) cu motivarea reţinută în practicaua sentinţei: „apreciind că sunt dovezi în sensul că inculpatul este aparţinătorul cuţitului şi că uzând de acest instrument, i-a aplicat părţii vătămate XY două lovituri de cuţit” şi „constatând cauza în stare de judecată a acordat cuvântul părţilor în fond”. Această încălcare a prezumţiei de nevinovăţie a fost sancţionată de instanţa de apel[22] deoarece nu se mai poate reţine imparţialitatea şi corelativ că prezumţia de nevinovăţie ar fi funcţionat din moment ce înainte de închiderea dezbaterilor judecătorul spusese cine e vinovat şi cu privire la ce privire la fapte.

         În cauze concrete cu ocazia expunerii motivelor pentru care anumite probe sunt respinse putem întâlni formulări neadecvate care pot „umbri” prezumţia de nevinovăţie. Este posibil ca această particularitate să determine lipsa motivării concrete deseori întâlnită în cazul respingerii cererilor de probe, respingere aproape standardizată  prin reducere la „proba nu e pertinentă, concludentă şi utilă”?

         Abordarea prezumţiei de nevinovăţie se face uneori în context mai larg, în legătură cu incidenţa altor principii în mod particular cu libertatea de exprimare. Aceasta deoarece, este adevărat că  obligaţia respectării prezumţiei revine în primul rând autorităţilor etatice şi în mod special instanţelor însă s-au constata cazuri (de ex. CEDO Rupa c.României) în care transcrieri ale unor înregistrări audio au intrat în posesie reprezentanţilor presei. Deseori reprezentanţii presei au convingeri „ferme” pro sau contra unui acuzat întemeiate pe „surse” sau argumentaţii străine desfăşurării procedurilor judiciare şi de natură a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie. Obiectivul atragerii audienţei lasă în uitare prezumţia deşi este clamată sentenţios pe ecran simultan cu „analize” ce nu lasă loc altei convingeri decât aceea a vorbitorului însăşi. Armonizarea poate avea ca punct de plecare o mai bună educaţie civică a receptorilor care pot diminua audienţa unor campanii media în care se proclamă declarativ prezumţia urmată de o înşiruire de motive pentru care  „penalul” în privinţa căruia nu s-a dat încă o hotărâre judecătorească „urmează să răspundă pentru toate faptele iar cercetările vor continua pentru descoperirea tuturor faptelor pe care le-a săvârşit”.

         Această retorică o regăsim şi în conduita sau vocabularul unor reprezentanţi ai autorităţilor de obicei în faza incipientă a cercetărilor. În fazele ulterioare ale procesului penal  este de semnalat coincidenţa apariţiei  în presă a unor articole în care sunt expuse de obicei fragmente din rechizitoriu în proximitatea termenului la care se judecă pe fond cauza.

         Nevoia de informare, dreptul la informare, obligaţia de informare sunt imperative a căror satisfacere poate fi realizată fără transformarea acuzatului în „paria”, fără ca prezumţia de nevinovăţie să rămână goală de conţinut cel puţin în spaţiu public.

         Deşi art. 4 alin. 1 C.p.p. circumstanţiază beneficiarul prezumţiei ca fiind „orice persoană” spre deosebire de art. 6 din Convenţie care precizează în paragraful I „acuzaţii în materie penală iar în paragraful II „persoana acuzată de o infracţiune” ceea ce denotă un câmp de aplicare mai larg al prezumţiei în norma internă, totuşi spre deosebire de jurisprudenţa CEDO care a extins sfera de aplicare a prezumţiei şi la alte domenii (de ex. cazul Anghel citat anterior) dreptul intern este rezervat în a face această extindere.

         Una din problemele în jurul căreia discuţiile nu par a se epuiza este dacă  prezumţiei de nevinovăţie i se aduce sau nu atingere în situaţia invocării acesteia într-un alt litigiu de natură exprapenală dar care a luat naştere ca urmare a existenţei unei cauze penale. Concret X, funcţionar public este cercetat  pentru săvârşirea unei infracţiuni „în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice[23]”. Dacă funcţionarul este trimis în judecată obligatoriu „se va dispune suspendarea funcţionarului public”. Actul de suspendare  (act administrativ) pe care este obligat să-l emită „persoana acare are competenţa de numire în funcţia publică” poate fi atacat la instanţa de contencios administrativ. Constant Curtea Constituţională, prin numeroase decizii  (decizia 48/2003, decizia 482/2006, decizia 748/2007 dar şi altele)  a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 86 alin. 2 reţinând că acest text nu încalcă art. 23 alin. 11 referitor la prezumţia de nevinovăţie deoarece textul constituţional „instituie prezumţia de nevinovăţie exclusiv pentru răspunderea penală” iar „temeiul suspendării din funcţie a funcţionarului public nu este de natură penală”. Ar fi de observat că reperul legal al suspendării este trimiterea în judecată. Rezultă că pe parcursul urmării penale, indiferent de natura   sau gravitatea acuzaţiei[24] şi indiferent de durata fazei urmăririi penale, funcţionarul îşi exercită nestingherit prerogativele funcţiei. Trimiterea în judecată este marcată de emiterea rechizitoriului urmată de înregistrarea dosarului la instanţa competentă. Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa penală nu au nici o prerogativă în privinţa verificării suspendării care este efectul direct al trimiterii în judecată. Trimiterea în judecată este legal lăsată la latitudinea suverană a procurorului. Instanţa de contencios investită cu soluţionarea cererii de anulare a actului administrativ de suspendare,  emis ope legis  la momentul când s-a dispus trimiterea în judecată este ţinută să analizeze actul administrativ şi nu poate face abstracţie de deciziile Curţi Constituţionale aşa încât soluţiile de respingere se prefigurează de la sine.

         O soluţie de „conciliere” a problemei în discuţie ar putea fi următoarea: Suspendarea din funcţie să poată fi dispusă de procuror prin ordonanţă cu condiţia să fi fost pusă în mişcare acţiunea penală. Acest argument îşi are explicaţia în realitatea că de la momentul punerii în mişcare a acţiunii penale şi până la sesizarea instanţei exercitarea atribuţiilor de serviciu de către o persoană care are calitatea de inculpat pentru una din infracţiunile enumerate în art. 54 lit. h din L. 188/1999 ar pune  sub semnul întrebării legitimitatea actelor şi măsurilor efectuate  şi ar putea afecta chiar atribuţiile funcţionarilor limitrof organizaţi (ierarhic superior sau inferior ori pe orizontală) .

         Ordonanţa să poată fi atacată la judecătorul de drepturi şi libertăţi iar la momentul începerii judecăţii instanţa să verifice la cerere sau din oficiu dacă mai subzistă temeiurile suspendării.

         Suspendarea raporturilor de serviciu ar putea primi  natura juridică a unei măsuri procesuale ce poate fi luată sau revocată începând cu punerea în mişcare a acţiunii penale până la rămânerea definitivă a hotărârii penale pe fondul cauzei când în caz de achitare suspendarea încetează de drept iar în caz de condamnare instanţa va decide inclusiv cu privire la pedepsele complementare printre care  pentru situaţia discutată aceea prevăzută în art. 66 alin. 1 lit. g C.p.[25].

         Oricum nu se poate nega legătura directă care există între cauza penală şi cauza în care se soluţionează contestaţia împotriva suspendării dispuse ca efect al trimiterii în judecată penală.

         În sfârşit mai este de observat contradicţia evidentă între art. 86 alin. 2 şi cuprinsul integral al art. 54 lit. h din L. 188/1999[26].

         Orice comentariu e de prisos când constaţi că potrivit art. 86 alin. 2 la trimiterea în judecată funcţionarul public e suspendat iar potrivit art. 54 poate fi ocupată o funcţie publică de către o persoană care „nu a fost condamnată” pentru săvârşirea aceloraşi infracţiuni pentru care funcţionarul trimis în judecată a fost suspendat.

         Prezumţia de nevinovăţie nu are aplicabilitate în faza de executare a pedepsei şi nici în situaţia epuizării procesului penal cu pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal (în care nu s-a stabilit dacă inculpatul este sau nu vinovat de ex. a intervenit prescripţia). Funcţionarul nu poate în acest exemplu să solicite reintegrarea în funcţie într-un proces ulterior invocând prezumţia[27].

         „Subzistenţa” prezumţiei de nevinovăţie poate fi abordată şi în alte situaţii variate printre care ilustrativă este situaţia trimiterii  în judecată a 2 (trei, patru sau mai mulţi) coautori. „A” recunoaşte faptele şi solicită judecarea în procedură simplificată, „B” nu recunoaşte, contestă probele de la urmărirea penală, solicită şi probe noi. Rezolvarea agreată în practică deseori este disjungerea. „A” este judecat în procedură simplificată şi condamnat. Judecătorul care dă această soluţie se abţine de la judecarea cauzei în care inculpat este „B”, dar decizia judecătorului cauzei lui „A” corodează (cât?) semnificativ prezumţia de nevinovăţie de care ar trebui să beneficieze „B”. Este fără îndoială mai echitabilă o judecată comună nu numai pentru păstrarea „aparenţelor” în privinţa respectării principiilor (deşi în procedură în sens benefic aparenţele au greutatea lor) ci pentru a asigura o judecată unitară, un just echilibru.

         Curtea Europeană a apreciat că existenţa aşa-ziselor prezumţii de vinovăţie în legislaţiile naţionale  nu este în mod necesar contrară Convenţiei Europene. Acestea însă trebuie să fie prevăzute în limite rezonabile, în scopul de a nu lipsi de substanţă prezumţia de nevinovăţie. În doctrină s-a arătat că potrivit jurisprudenţei CEDO sunt compatibile cu respectarea dreptului prevăzute de art. 6 parag. II: înregistrarea convorbirilor telefonice, prelevare de probe biologice, percheziţia corporală sau domiciliară, amprentarea unei persoane, alcool-testele, efectuarea unor analize a sângelui etc. Ca  şi prezumţia de nevinovăţie  şi prezumţiile de vinovăţie nu sunt irefragabile trebuind să fie admisă posibilitatea efectuării probei contrare.*

Lect. univ. dr. – avocat

Elena Oancea

*Publicat în R.S.P. nr. 56/2017

---

[1] Art. 23 alin. 11 din Constituţia României: „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, text reglementat în secţiunea „Drepturile şi libertăţile fundamentale”

[2] De ex. Declaraţia universală  a drepturilor omului adoptată de Adunarea Generală ONU la 10.12.1948 prevede în art. 11: „orice persoană învinuită a fi săvârşit o infracţiune este prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăţia nu a fost stabilită într-un proces public cu asigurarea garanţiilor necesare apărării”

[3] C.p.p. 1968 art. 66 alin. 1 „Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia”

[4] Prin L. 281/2003 a fost introdus art. 5²: „Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă”

[5] Poate art. 374 alin. 1 şi 2 ar trebui reformulate

[6] Lavinia Valeria Lefterache – Probe şi prezumţii în procesul penal, Universul juridic. Bucureşti, 2015, pag. 50

[7] În acelaşi sens Grigore Theodoru – Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamagiu, 2008, pag. 98

[8] Didu c.României, publicată în M.Of. 740 din 30.10.2009 paragrafele 38-42

[9] Decizia 586/2016 a Curţii Constituţionale parag. 30: „Prin urmare Curtea constată că opţiunea persoanei prejudiciate prin săvârşirea unei infracţiuni pentru valorificarea pretenţiilor sale pe calea acţiunii civile promovate în cadrul procesului penal este justificată de celeritatea soluţionării cauzelor penale, iar diferitele incidente procedurale ce se ivesc pe parcursul acestei proceduri, independent de voinţa părţii vătămate şi pe care ea nu le poate anticipa în momentul alegrii între instanţa penală şi cea civilă, nu trebuie să afecteze caracterul echitabil al soluţionării acţiunii sale,  prin prelungirea acesteia dincolo de limitele unui termen rezonabil”

[10] D. Pavel – Consideraţii asupra prezumţiei de nevinovăţie, R.R.D. nr. 10/1978, pag. 10

[11] Cristinel Ghigheci – Principiile procesului penal în noul Cod de procedură penală, Universul Juridic, 2014, pag. 68

[12] Anghel c.României, Hotărârea din 31.03.2008; parag. 67-68: „Deşi statele au posibilitatea de a scoate în afara legii penale unele infracţiuni şi de a le sancţiona mai degrabă pe cale contravenţională decât penală, autorii infracţiunilor  nu trebuie să se afle într-o situaţie defavorabilă pentru simplul motiv că regimul juridic aplicabil este diferit de cel aplicabil în materie penală ... Pe scurt, Curtea este de părere că, dacă scoaterea contravenţiei în afara legii penale nu ridică probleme în sine, nerespectarea garanţiilor fundamentale – printre care şi prezumţia de vinovăţie – care protejează cetăţenii împotriva unor posibile abuzuri din partea autorităţilor, reprezintă un aspect ce trebuie examinat în temeiul art. 6 din convenţie ... Curtea consideră că în speţă cauză reclamantului nu a fost judecată echitabil, astfel cum prevede art. 6 din convenţie  ”

[13] Decizii ale  CC: 73/200, Decizia 38/2007, Decizia 76/2005, Decizia 245/2006

[14] Art. 218, art. 223 C.p.p.

[15] De ex. decizia 3465/2007 a ICCJ, Secţia penală

[16] N. Volonciu ş.a. – Noul Cod de procedură penală. Ed. Hamagiu, 2015, pag. 15-16

[17] Această ultimă situaţie face încă parte din fotografia obişnuită a unei săli de şedinţă în care se soluţionează cauze penale

[18] Cauza Samoilă şi Cionca c.României – În Buletinul CEDO nr. 5/2008, pag. 75 ş.u.

[19] Adrese la inspectoratele judeţene de poliţie ori se cer relaţii de la birourile de executări penale, ori se dispune depunerea unor hotărâri care privesc inculpatul etc.

[20] În faza incipientă a procesului penal – art. 107 C.p.p. reglementează sub denumirea marginală „întrebări privind persoana suspectului sau a inculpatului” necesitatea ca la audiere să fie puse întrebări cu privire la „antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfăşoară un alt proces penal”. Texte  care conduc spre aceeaşi obligaţie sunt şi cele care reglementează conţinutul rechizitoriului sau trimiterea la „antecedentele penale” pe care o face art. 223 alin. 2 C.p.p. etc

[21] Sentinţa penală 58 din 27.03.2013 nepublicată, pronunţată de Judecătoria Vânju Mare în dosarul nr. 1110/332/2012

[22] Decizia nr.   1525 din 05.07.2013  pronunţată  de  Curţii de Apel Craiova, nepublicată

[23] Art. 86 din L. 188/1999 (1) Răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale. (2)  În cazul în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura celor prevăzute la art. 54 lit. h, persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune suspendarea funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine

[24] Condiţia  ca infracţiunea să facă parte din enumerarea cuprinsă în art. 54 lit. h din L. 188/1999: „...infracţiuni contra umanităţii contra statului sau contra autorităţii, infracţiuni de corupţie şi de serviciu, infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, infracţiuni de fals ori a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice”

[25] Art. 66 alin. 1 lit. g) C.p.: „Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în dreptul de a ocupa  funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii”

[26] Art. 54 lit. h din L. 188/1999: „Poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii: ... h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, infracţiuni de corupţie şi de serviciu, infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, infracţiuni de fals ori a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice  ”

[27] CEDO, Cauza Moullet c.Franţei, dec. 13.09.2007 – R. Chiriţă – Dreptul la un proces echitabil, Ed. Universul Juridic, 2008, pag. 292

The Scope of the Presumption of Innocence in Romanian Law

Elena Oancea,  Associate Professor, Ph.d., Faculty of Law, University of Craiova

 

Abstract

The present article considers the contemporary criminal procedural doctrine treating the presumption of innocence both as a procedural guarantess enjoyed by prosecuted or tried persons, but also as a reflection of the constitutionally protected fundamental right (Art. 23, par. 11 of the Romanian Constitution). Moreover, the article presents other legal dispositions, for example the European legal protection and the Romanain Code of Criminal Procedure and the current juridicial practice.

Keywords: presumption of innocence, Romania, law, jurisprudence, judicial practice

The contemporary criminal procedural doctrine treats the presumption of innocence both as a procedural guarantess enjoyed by prosecuted or tried persons, but also as a reflection of the constitutionally protected fundamental right (Art. 23 par. 11 of the Romanian Constitution: “Until the judgment of conviction remains final, the person is considered innocent”, a text regulated in the section entitled “Fundamental Rights and Freedoms”). The presumption of innocence was formulated in the “Declaration of human and citizen rights” of 1789, which was used in different wordings in various international documents[1]. In the Code of Criminal Procedure of 1968 the pressumption appeared initially as a probation rule in art. 66[2], and subsequently[3] consacrated as a basic rule in criminal trial.

            The European protection standard is found in Art. 6 par. 2 of the Convention, according to which “Any person accused of an offense is presumed innocent until his/her guilt is legally established”. This regulation mainly produces two categories of consequences: (1) as far as judicial bodies are concerned, according to the text they have to prove their impartiality during their entire activity and to safeguard the procedural rights of the accused. The judge must be cautious in summarizing the indictment and to emphasize objectively both the prosecution and the defense arguments. An example in this regard may be art. 374 par. 2 Code of Criminal Procedure: “the President explains to the defendant what the charge is, informs the defendant of the right not to make any statement ... ”. Or if in the prior stage of the pre-trial chamber after the defendant is served with the indictment against which he/she can formulate criticisms, what is the usefulness of reading the indictment and what explanations” must the judge give? If at this stage the defendant asserts that he/she did not “understand” the judge that would “explain” to him should not be presumed as being biased[4]; (2) as fas as the accused is concerned, the presumption of innocence implies for him/her the right to propose evidence in his/her defense and not to testify against himself/herself. These are included in art. 14 paragraph 3 of the International Pact on Civil and Political Rights, which states that “any accused has the right not to be forced to testify against himself/herself or to acknowledge his/her guilt”. The European Court ruled that, despite the fact that art. 6 par. 2 of the Convention does not expressly mention the right to silence and the right not to contribute to its own accusation (nemo tenetur se ipsum accusareare), these are generally recognized international rules that bears the notion of “fair trial” consacrated in art. 6.

            The jurisprudence and also the doctrine (Lefterache, 2015: 50) state that by adopting the presumption of innocence, there have been multiple restructurings of the criminal process that must meet the following requirements: the guilt is set in a trial, meeting the procedural guarantees, because the mere accusation does not mean establishing the guilt; the burden of evidence lies with the judicial bodies, which is why the interpretation of the evidence is done at each stage of the criminal process, the conclusions of a judicial body not being mandatory and definitive for the next phase of the trial; until the conviction decision is taken, until it remains final the defendant has the status of an innocent person, when a final conviction decision is taken, the presumption of innocence is overturned with erga omnes effects; the conviction must be based on clear evidence of guilt, and in case of doubt that can not be removed by evidence, it must be pronunced an acquittal decision.

The presumption of innocence is legal in nature and relative, can be countered, removed by proving the guilt found by a final criminal judgment. It should be noted that according to the Romanian Constitution the presumption is removed in the case of a conviction judgment while art. 4 Code of Criminal Procedure does not include the mention of conviction. As such, according to the Code of Criminal Procedure, any final criminal judgment constitutes a reference in this matter and not only those of conviction. Thus, the presumption also operates in the situation in which the court pronounces a final criminal judgment ordering the cessation of criminal proceedings (Theodoru, 2008: 98). This approach enshrined in art. 4 Code of Criminal Procedure is found as an example in the ECHR decision of 14.04.2009[5] which stated that “A distinction must be made between decisions that reflect the feeling that the person concerned is guilty and those who merely describe a state of suspicion. The former violate the presumption of innocence, and the others have many times been considered in accordance with the spirit of art. 6 of the Convention ... The Court reiterates also that the presumption of innocence is violated if without legally establishing in advance that the accused is guilty and in particular without he/she having had the chance to exercise the rights of defense, a judgment given against him/her reflects the view that he/she is guilty. The same can happen without a formal finding. It is sufficient a motivation to believe that the judge considers the party concerned to be guilty ... The Court of Appeal has established the limitation of criminal liability ... The Court has ruled on the offenses of forgery and the use of falsehoods to be sure… it considered that all of the evidence adduced shows that the plaintiff had committed that offense. Then it closed the proceedings by applying the rules on criminal liability limitation. In the Court's view that reasoning might give the impression that the plaintiff had committed the offenses for which he/she was indicted.... it did not limited to describe a “state of suspicion or a hypothesis”, it presented as established certain facts mentioned in the indictment ... It follows that, by closing the proceedings, the court of appeal called into question the applicant's innocence”.

If we assume that the beneficiary of the presumption of innocence is the person on trial for which the court pronunced a solution to close the criminal trial it arises naturally the question whether it is or not fulfilled the requirement of impartiality of the same court called to rule bindingly on the civil side in that criminal trial.

It should be noted that by the decision 586 of 13.12.2016 of the Constitutional Court we returned to the legislative solution of the Code of Criminal Procedure of 1968, which by art. 346 par. 4 obliges the criminal court to resolve the civil side in the case of termination of the criminal proceeding as a result of the intervention of the criminal prescription. The considerations of this decision are structured on the need to solve the judicial proceedings for the recovery of damages within a “reasonable time” notion that, in the view of the Constitutional Court, constitutes “an imperative that results from the principle of the lawfulness of the criminal trial provided in art. 2 of the Code of Criminal Procedure” (par. 22) and on the fairness of the procedure[6].

            The question arises whether a defendant in respect of which the court ordered the cessation of the criminal proceedings as an effect of the prescription may be considered “innocent” if the same court ruling the civil side obliges the defendant to pay the sums representing the damages claimed by the injured person who was civil party.

           It remains to be seen whether this comeback will re-launch the debate on the meaning of the notion of “guilt” as having a different meaning in criminal proceedings than the meaning used in the Criminal Code ( (Pavel, 1978: 10).

            Recent doctrine (Ghigheci, 2014: 68) highlighted that “the presumption of innocence is different from the assumption of innocence because the latter would be compatible (only with a solution of acquittal but not with any solution of acquittal) because it clearly demonstrates the innocence of the defendant while the innocence solution is also compatible with other solutions, such as those ordering the cessation of the criminal proceedings because it was prescribed the criminal liability or those in which a person could not be held guilty by procedural reasons ... ”.

          The beneficiaries of the presumption are the suspect and the defendant but also any other persons even if it was not filed a criminal charge against them. Such situations may arise, for example, in the situation provided by art. 61 Code of Criminal Procedure when “there is a reasonable suspicion of committing a crime, “but there is still no criminal prosecution initiated even in rem. The presumption of innocence has been extended beyond the criminal proceedings in areas such as contraventions, having as a benchmark in ECHR jurisprudence, the gravity of the sanction that the person sanctioned by contravention[7] might receive.

The presumption of innocence is operative even when there are indications or even evidence of guilt, the defendant being a beneficiary of the presumption throughout the criminal proceedings. The authorities of the state in general, the judicial bodies in particular have to respect the presumption that the suspect or the defendant benefits from. The existence of the presumption of innocence has as a consequence the freedom of the person accused of having a passive attitude, not being obliged to prove anything. The burden of proof is on the accuser during the criminal proceedings (eius incumbit probatio qui dicit, non qui negat).

The presumption of innocence cannot be an impediment in carrying out the criminal proceedings. Each judicial authority facing a criminal case has as its starting point the presumption of innocence, the bringing of the criminal case in the next procedural stage can be done in the presence of certain evidence of guilt. For the prosecutor who orders the prosecution of a defendant, the presumption of innocence is not operative in relation to the evidence on which the indictment is based. For the Pre-trial Chamber judge, the presumption is fully applicable, including when it orders the trial to begin, for the court (first instance or appeal) the presumption operates during the settlement of the case, becoming inoperative for the judge of the first instance if it pronounces a conviction and erga omnes if it remains the conviction on appeal, at the same time with pronuncing the final judgment.

The presumption of innocence has all its effects during the criminal proceedings until the final judgment is pronunced and in the case where preventive measures have been taken against the accused person because taking preventive measures is conditioned by the existence of a reasonable suspicion that a person has committed an offense, suspicion that results from ‚reasonable evidence or indications” (article 202 of the Code of Criminal Procedure), whereas “the conviction shall be pronounced if the court finds beyond reasonable doubt that the deed exists, constitutes an offense and has been committed by the defendant” (article 396, par. 2 Code of Criminal Procedure). This text is corroborated with art. 103 par. 2 Code of Criminal Procedure which establishes the obligation to make a decision “with reference to all the assessed evidence” the conviction may be ordered “only when the court is convinced that the allegation has been proven beyond any reasonable doubt”.

Taking, prolonging or maintaining preventive measures during the criminal proceedings is not incompatible with respecting the presumption of innocence, it does not imply that the court rules on the case merits[8] but only on the existence of reasonable evidence or indications that leads to a reasonable suspicion that a person has committed a criminal offense. At this stage, the evidence is not assessed by reference to the guilt or innocence of the defendant on the merits of the criminal case. The presumption is not removed in case of doubt as to the factual determination of the facts, doubt that is in the benefit of the suspect or defendant. The jurisprudence has raised the question of the scope of the rule in dubio pro reo. More precisely when can it be capitalized? The question is legitimate given the words at the beginning of art. 4 par. 2: “After acquiring the entire rules of evidence ... ”.

The current judicial practice seems to incline towards the solution that this rule can be capitalized at the end of the criminal prosecution phase and appropriately at the end of the substance judgment and respectively in the appeal. The problem arose when the defendants invoked in the course of criminal prosecution when the judge of rights and freedoms solved the proposal for a preventive measure formulated by the prosecutor. The recourse to this rule at the time of the mentioned trial has attracted the interpellation of the judge of rights and freedoms, which, through a semi-rhetorical wording (emphasizing that the proposal explicitly indicates that there is still evidence to be acquired) it asked for explanations on the possibility of invoking the rule in dubio pro reo. Simply listening to the recordings of such meetings is sufficient to show the frequency of such situations. This interpellation is the best situation because it raises the idea that the problem deserves at least attention. However, it is common practice that in the conclusion of the proposal to avoid simply recalling the rule in dubio pro reo which implicitly points to the orientation of the judicial practice to pay attention to the rule at the exhaustion of the mentioned procedural phases. It is possible that this approach is based on the idea that since the existence of reasonable suspicion is verified in the light of reasonable evidence or indications referred to in art. 202 Code of Criminal Procedure, including, it is not appropriate to recourse to dubio pro reo.

It should be noted, however, that the rule is set by the legislator in the title reserved for the principles and not as a rule in the titles governing different phases of the criminal proceedings. It is no less true that in the procedure the more a norm is “special” (in the sense that it has been decreed to solve certain situations), the more that norm is considered to be justified to be applied than a norm that has a broader field of application and it is obvious that the matter of preventive measures is regulated in a special title.

            A practical solution to this problem would be that this rule can be invoked in the course of criminal prosecution taking into account the “entire evidence” acquired up to that point, in the given example - the proposal to take a preventive measure. In favor of this view it is also the argument that the proposal can only focus on preventive arrest or home arrest (the others may also be ordered by the prosecutor), and the legislator conditions[9] ordering them by the existence of evidence without or “indications” expression which is part of a norm refering to all preventive measures.

            The synthesis of this issue was made by the Supreme Court[10] that retains the complementary character of the rule in dubio pro reo, pointing out that to the extent that the evidence adduced in support of the person’s guilt contains information that is doubtful about the perpetrator's guilt in relation to the imputed act, the criminal judicial authorities cannot form a conviction that becomes a certitude so that the accused must be acquitted. The same decision states that “before being a matter of law, the rule in dubio pro reo is a matter of fact”. The criminal justice requires judges not to rely on probability but on the certainty acquired on the basis of decisive, complete, certain evidence in the judgments they pronounces.

All lawyers (and not only) know the saying “better than ten guilty persons unpunished than an innocent in prison”. The number of “unpunished guilty persons’ may be higher or lower than “ten” depending on the emphasis that is being made on respecting the presumption of innocence and its corollary, “the accused benefits from doubt”. The justification for this claim lies not only in the need to avoid a judicial error that has resulted in the punishment of an innocent person but also in the argument that once the innocent person is punished the real guilty person is free.

The principle of the presumption of innocence is not equivalent to the expectations of the judicial bodies (the burden of proof is mainly on the prosecutor), but presupposes the necessity of proving the guilt through certain evidence.

            Voices authorized in doctrine (Volonciu, 2015: 15-16) support the choice of a “middle way”, the need that the application of the presumption of innocence to make possible for persons who have commited crimes to be held criminally responsible without violating their fundamental rights and freedoms. Carefully and charily, this desiderate can be found in everyday legal reality.

            The relative recent past of jurisprudence has provided numerous examples of whether or not to retain the presumption of innocence in the case of arrested accused persons present in court in prison uniforms or the exposure of the accused persons in handcuffs or keeping the accused persons in a “box” during the debates etc. The penitentiary uniform is no longer a topical issue, but it did not take too long since ECHR judgment of 04.03.2008[11] that stated the violation of the presumption of innocence, referring to the fact that a prisoner in pre-trial detention had to wear a penitentiary uniform, during the hearing for the examination of the application for release, where we can ask ourselves how long it will pass (hopefully that there is no need for ECHR decisions in advance) to give up the so-called “boxes” for the defendants arrested in the meeting rooms. The more it is necessary to dismantle those enclosed places, the more their use not only affects the presumption of innocence, but also impedes seriously the right to defense.

The existence of the defendant’s criminal record among the papers of the file raised the issue of respecting the presumption. There is no text in the Code of Criminal Procedure governing the express obligation to submit the suspect or defendant's criminal record by the criminal prosecution bodies, but always the criminal record is attached and sometimes if the length of the trial is long, coming close to the end of the debates the court ex officio or upon request orders updating[12]. Although there is no express rule in the Code of Criminal Procedure implicitly, it results from disparate rules the obligation of submiting the criminal record[13]. Fear that the existence of the criminal record in the case file could affect the presumption of innocence, the judicial practice gave a negative answer argueing that the representatives of the judiciary bodies, in particular magistrates, are law professionals, specialized persons that it is difficult to admit that they could be influenced in their decisions in a concrete case by a criminal record that reflects the existence of a criminal history. The impartiality of judges is indeed a requirement that must be accepted ab initio, but it may be possible that during the procedures to receive diffusely or even explicitly solutions that the contents of the criminal record may play a role. As long as the criminal record has no repercussions on the merits of the criminal case deducted from the trial, the presumption of innocence is not affected.

The connection between the presumption and the impartiality is otherwise seen in the context in which it affects the merits. Thus in a case[14] the court rejected the request for an expert examination to determine whether or not the knife corpus delicti had or did not have blood traces and, if so, to determine whether it belonged to the defendant, the injured party or none (provided that they accused each other of using the knife) with the inherent motivation of the sentence: “considering that there is evidence that the defendant is the owner of the knife and that by using this instrument, he/she applied to the injured party XY two knife strokes” and “finding the cause in the state of proceedings it has granted the floor on the merits to the parties”. This violation of the presumption of innocence was sanstioned by the Court of Appeal[15] because it can no longer hold impartiality and correlatively that the presumption of innocence would have worked since before the closing of the debates the judge had told who was guilty and what were the facts.

In concrete cases, when exposing reasons why some evidence is rejected, we may encounter inappropriate formulations that may “shade” the presumption of innocence. Is it likely that this particularity to cause a lack of concrete reasoning often encountered in the case of rejection of the evidence, almost standardized rejection by reducing to “the evidence is not pertinent, conclusive and useful”?

The approach of the presumption of innocence is sometimes made in a wider context, in connection with the incidence of other principles, in particular with freedom of speech. This is because it is true that the obligation to respect the presumption rests primarily with the state authorities and especially with the courts but there are cases (e.g. ECHR Rupa c. of Romania) in which transcripts of audio recordings have come into the hands of the press representatives. Often, press representatives have “firm” beliefs for or against an accused person based on “sources” or external arguments in the course of judicial proceedings and such as to undermine the presumption of innocence. The objective of attracting the audience leaves out the presumption even though it is acclaimed on screen simultaneously with “analyzes” that leave room for a different belief than that of the speaker itself. Harmonization may have as a starting point a better civic education of the receptors that may diminish the audience of media campaigns in which the presumption is pronounced declaratively, followed by a series of reasons why the “criminal” that has not yet been judged “is going to answer for all deeds and research will continue to discover all the facts he/she has committed”.

            This rhetoric is also found in the conduct or vocabulary of some representatives of the authorities usually in the early stages of inquiries. In the later phases of the criminal trial, it is worth mentioning the coincidence of the appearance in the press of articles in which usually fragments of the indictment are displayed about the time when the cause is ruled on the merits.

The need for information, the right to information, the obligation to inform are imperativ”, the satisfaction of which can be achieved without transforming the defendant into the “outlaw”, without the presumption of innocence losing its content at least in public space.

Although art. 4 par. 1 Code of Criminal Procedure circumscribes the beneficiary of the presumption as being “any person” as opposed to art. 6 of the Convention, which states in paragraph 1 “criminal charges and in paragraph II, the person accused of an offense” which denotes a broader scope of the presumption in the internal norm, however contrary to the ECHR jurisprudence which extended the scope of the application of the presumption in other areas (eg the Anghel case cited above) domestic law is reluctant to make this extension.

One of the issues around which the discussions do not seem to be exhausted is whether or not the presumption of innocence is affected in the context of its invocation in another litigation of an extra-criminal nature but which arose as a result of the existence of a criminal case. Specifically, X a civil servant is being investigated for committing an offense “during his/her service or in connection with the duties of the civil service[16]”. If the civil servant is put on trial mandatorily, “it will be ordered the civil servant to be suspended”. The act of suspension (administrative act) that the “person that is entitled to appoint in the public office” is obliged to issue may be appealed against at the administrative contentious court. Constantly the Constitutional Court, through numerous decisions (decision 48/2003, decision 482/2006, decision 748/2007 and others) rejected the unconstitutionality exception of art. 86 par. 2 stating that this text does not violate art. 23 par. 11 on the presumption of innocence because the constitutional text “establishes the presumption of innocence exclusively for criminal liability” and “the ground for the suspension of the civil servant is not of a criminal nature”. It should be noted that the legal basis for the suspension is putting on trial. It results that during the prosecution, regardles of the nature or the gravity of the accusation[17] and regardless of the lenght of the prosecution phase, the civil servant exercises his duties unhindered. Putting on trial is marked by the issue of the indictment followed by the registration of the case at the competent court. The Judge of Rights and Freedoms, the Judge of Pre-trial Chamber or the Criminal Court have no prerogative to verify the suspension which is the direct effect of putting on trial. Putting on trial is legally left to the prosecutor's sovereign. The contentious court invested with the settlement of the application for annulment of the suspension administrative act, issued ope legis at the time when it was ordered to be put on trial, is obliged to analyze the administrative act and cannot ignore the decisions of the Constitutional Courts, so that the rejection solutions prefigures from itself.

A “settlement” solution of the problem in question could be the following: Suspension from office may be ordered by the prosecutor by ordinance, provided the criminal action has been initiated. This argument is explained in reality by the fact that from the moment when the criminal action is initiated and until the court is notified, the exercise of the service duties by a person who becomes the defendant for one of the offenses listed in art. 54 lit. h of L. 188/1999 would call into question the legitimacy of the acts and measures taken and could even affect even the duties of the officials adjacently organized (hierarchically superior or inferior or horizontal hierarchical).

The order may be appealed at the judge of rights and freedoms and at the time the court starts the trial to verify, on request or ex officio, whether the grounds for the suspension subsist.

            Suspension of service relationships may be given the legal nature of a procedural measure that can be taken or revoked starting with the initiation of criminal proceedings until the final judgment on the merits when in case of acquittal, the suspension ceases to be lawful and in case of conviction the court will also decide on complementary punishments among which the discussed situation provided in art. 66 par. 1 lit. g C.p.[18].

            However, it cannot be denied the direct link between the criminal case and the cause of the appeal against the suspension ordered as a result of prosecution.

Finally, it should be noticed the obvious contradiction between art. 86 par. 2 and the full content of art. 54 lit. h of L. 188/1999[19].

            Any comment is superfluous when you find that according to art. 86 par. 2 when putting on trial the public servant is suspended and according to art. 54 a public office may be occupied by a person who “has not been convicted” for committing the same offenses for which the officer sued has been suspended.

The presumption of innocence is not applicable in the enforcement stage of the punishment or in the case of exhaustion of the criminal proceeding with the pronunciation of a solution for the termination of the criminal trial (in which it has not been established whether the defendant is guilty or not, for example, the prescription has intervened). In this example, the official cannot request in a subsequent trial to retake its office by invoking the presumption[20] (Chiriță, 2008: 292).

            “The subsistence” of the presumption of innocence can be addressed in other varied situations, among which illustrative is the case of prosecuting 2 (three, four or more) co-authors. “A” recognizes the facts and asks for a simplified procedure, “B” does not recognize, disputes the evidence from the prosecution, asks for new evidence. The agreed solution in practice is often the disjunction. “A” is tried in a simplified procedure and convicted. The judge giving this solution refrains from hearing the case in which the defendant is “B”, but the judge's decision on A's case corroborates (how much?) significantly the presumption of innocence that “B” should benefit. It is undoubtedly more equitable a common judgment not only to preserve “appearances” in respecting the principles (although in the procedure in a beneficial sense, appearances have their weight) but to ensure a unitary judgment, a just balance.

            The European Court has held that the existence of so-called presumptions of guilt in national law is not necessarily contrary to the European Convention. However, these must be provided within reasonable limits, in order not to deprive the presumption of innocence of its susbtance. In the doctrine, it was shown that according to ECHR jurisprudence, they are compatible with the observance of the right provided by art. 6 parag. II: recording of telephone conversations, biological sampling, body or home search, fingerprinting, alcohol tests, blood tests, etc. Like the presumption of innocence, the presumption of guilt is not comclusive, it must be possible to look for the evidence to the contrary.  

References:

Chiriţă, R. (2008). Dreptul la un proces echitabil (The right to a fair trial), Bucharest: Universul Juridic, 2008

Code of Criminal Procedure (1968)

Ghigheci, C. (2014). The principles of the criminal proceedings in the new Code of criminal procedure, Bucharest: Universul Juridic.

Lefterache, L. V. (2015). Probe și prezumții în procesul penal (Evidence and presumptions in criminal trial), Bucharest: Universul juridic., 2015

Pavel, D. (1978). Considerations on the presumption of innocence, R.R.D. no. 10/1978.

Theodoru, G. (2008). Tratat de drept procesual penal (Criminal procedure Law Treaty), Bucharest: Hamagiu, 2008.

Volonciu, N. et al. (2015). Noul Cod de Procedură Penală comentat (The new Code of Criminal Procedure), Bucharest: Hamagiu

---

[1] For example. The Universal Declaration of Human Rights adopted by the United Nations General Assembly on 10.12.1948 provides in art. 11: “any person accused of having committed an offense is presumed innocent as long as the guilt has not been established in a public trial with the necessary guarantees for defense.

[2] Code of Criminal Procedure 1968 art. 66 par. 1 ‚The accused or defendant enjoys the presumption of innocence and is not obliged to prove his innocence”.

[3] By L. 281/2003 it was introduced art. 5²: “Every person is considered innocent until the determination of its guilt by a final criminal judgment”

[4] Maybe art. 374 par. 1 and 2 should be reworded.

[5] Didu c. of Romania, published in the Official Journal 740 of 30.10.2009 paragraphs 38-42

[6] Constitutional Court Decision 586/2016 parag. 30: “The Court therefore finds that the choice of the person injured by committing an offense for the recovery of his claims through the civil action promoted in the criminal proceedings is justified by the speedy resolution of the criminal cases and the various procedural incidents occurring during this procedure, independently of the will of the injured party and which it can not anticipate at the time of the choice between the criminal and the civil courts must not affect the fairness of the settlement of its action by extending it beyond a reasonable tim”.

[7] Anghel c. of Romania, Decision of 31.03.2008; par. 67-68: “Although States have the possibility to exclude from the criminal law some offenses and penalize them rather by means of a contravention rather than a criminal offense, the perpetrators of the offenses must not be in an unfavorable situation simply because the applicable legal regime is different from the applicable law in criminal matters ... In short, the Court thinks that removing the contravention outside criminal law does not raise problems in itself, breach of fundamental safeguards - including presumption of guilt - that protects citizens against possible abuses by the authorities, is an issue to be examined under Art. 6 of the Convention ... The Court considers that in the present case the plaintiff has not been fairly tried, as provided by art. 6 of the Convention”.

[8] Decision of  CC: 73/200, Decision 38/2007, Decision 76/2005, Decision 245/2006

[9] Art. 218, art. 223 Code of Criminal Procedure.

[10] For example, decision 3465/2007 of ICCJ, Criminal Section

[11] The Samoilă and Cionca case c. of Romania – In ECHR Bulletin no. 5/2008, pag. 75 et seq.

[12]  Notifications to county police inspectorates or inquiries from criminal enforcement offices, or ordering judgments concerning the defendant, etc.

[13] In the early stage of the criminal trial - art. 107 Code of Criminal Procedure regulates under the marginal name “questions about the suspect or defendant” the need that at the hearing to be asked questions about “criminal history or other criminal proceedings”. Texts that lead to the same obligation are those governing the content of the indictment or reference to the “criminal history” that makes art. 223 par. 2 Code of Criminal Procedure, etc.

[14] Judgement in criminal case 58 of 27.03.2013 unpublished, pronunced by the Court of Vânju Mare in the file no. 1110/332/2012

[15] Decision no. 1525 of 05.07.2013  pronounced by the Court of Appeal of Craiova, unpublished

[16] Art. 86 of L. 188/1999 (1) The liability of a civil servant for offenses committed during his service or in connection with the duties of the public office he/she occupies shall be accounted according to the criminal law.

(2)  If the civil servant is sued for committing an offense of the nature provided in art. 54 lit. h, the person having the legal capacity to appoint in the public office will order the suspension of the civil servant from the public position he/she holds.

[17] The condition that the crime be part of the enumeration contained in art. 54 lit. h of L. 188/1999: “... crimes against humanity against the state or against authority, corruption and service offenses, crimes that prevent the execution of justice, forgery crimes or intentional crime that would make it incompatible with the exercise of public office”.

[18] Art. 66 par. 1 lit. g) Code of Procedure: “The complementary punishment of prohibiting to exercise certain rights consists in the right to occupy the post, to exercise the profession or job or to carry out the activity which was used for committing the offense”.

[19] Art. 54 lit. h of L. 188/1999; A person who fulfills the following conditions may hold public office: ... h) has not been convicted of committing an offense against humanity, against the state or against the authority, corruption and service offenses, crimes which prevents the execution of justice, forgery crimes or intentional crime which would make it incompatible with the exercise of public office”.

[20] ECHR, Moullet case c. of France, Dec. 13.09.2007.