Art. 4 C.p.p Prezumţia de nevinovăţie.
(1) Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei
sale printr-o hotărâre penală definitivă
(2) După administrarea întregului
probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se
interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.
Doctrina
procesual penală contemporană tratează prezumţia de nevinovăţie atât ca
garanţie procesuală de care beneficiază persoanele urmărite penal sau
judecate dar şi ca reflectare a unui
drept fundamental ocrotit constituţional[1].
Prezumţia
de nevinovăţie a fost formulată în „Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului” din 1789 fiind preluată în formulări diferite în diverse
documente internaţionale[2].
În Codul de procedură penală din 1968
prezumţia a figurat iniţial ca o regulă de probaţiune în art. 66[3],
iar ulterior[4] consacrată ca regulă de
bază în procesul penal.
Standardul
european de protecţie se regăseşte în art. 6 parag. 2 din Convenţie potrivit
căruia „Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până
ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”. Această reglementare produce în
principal două categorii de consecinţe:
- în privinţa organelor judiciare,
conform textului acestea trebuie să facă dovada imparţialităţii în întreaga lor
activitate şi să salvgardeze drepturile procesuale ale acuzatului. Judecătorul
trebuie să manifeste prudenţă în rezumarea actului de acuzare şi să evidenţieze
în mod obiectiv atât argumentele acuzării cât şi cele ale apărării. Un exemplu
în acest sens îl poate constitui art. 374 alin. 2 C.p.p.: „preşedintele explică
inculpatului în ce constă învinuirea care i se aduce, îl înştiinţează pe
inculpat cu privire la dreptul de a nu face nici o declaraţie ...”. Ori, dacă
în faza anterioară a camerei preliminare după ce inculpatului i se comunică
rechizitoriul împotriva căruia poate formula critici care mai este utilitatea
citirii rechizitoriului şi ce „explicaţii”
trebuie să dea judecătorul? Dacă în această fază inculpatul afirmă că nu a „înţeles” cu greu judecătorul care îi va „explica” nu ar putea fi presupus ca
fiind părtinitor[5]
- în privinţa acuzatului prezumţia de
nevinovăţie implică pentru acesta dreptul de a propune probe în apărarea sa şi
acela de a nu depune mărturie contra lui însuşi. Acestea figurează în art. 14
paragraful 3 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice în care se arată că „orice acuzat are dreptul să nu fie forţat să
depună mărturie contra lui însuşi sau să-şi recunoască vinovăţia”. Curtea
Europeană a decis că în pofida faptului că art. 6 paragraful 2 din Convenţie nu
menţionează expres dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria sa
învinuire (nemo tenetur se ipsum accusare) acestea sunt reguli internaţionale
general recunoscute care sunt de esenţa noţiunii de „proces echitabil”
consacrat de art. 6.
Jurisprudenţa
dar şi doctrina[6] reţin că prin adoptarea
prezumţiei de nevinovăţie s-au produs multiple restructurări ale procesului
penal care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
- vinovăţia se stabileşte în cadrul unui
proces, cu respectarea garanţiilor procesuale deoarece simpla învinuire nu
înseamnă şi stabilirea vinovăţiei;
- sarcina probei revine organelor
judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a
procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi
definitive pentru următoarea fază a procesului;
- la adoptarea unei hotărâri de
condamnare, până la rămânerea definitivă inculpatul are statutul de persoană
nevinovată, la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumţia de
nevinovăţie este răsturnată cu efecte erga omnes;
- hotărârea de condamnare trebuie să se
bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială ce nu poate fi
înlăturată prin probe trebuie să se pronunţe o hotărâre de achitare.
Prezumţia
de nevinovăţie are caracter legal şi este relativă, poate fi combătută,
înlăturată prin probarea vinovăţiei constatată printr-o hotărâre penală
definitivă. Este de observat că potrivit Constituţiei României prezumţia este înlăturată în situaţia unei
hotărâri de condamnare pe când art. 4 C.p.p. nu cuprinde menţiunea referitoare
la condamnare. Ca atare, în viziunea Codului de procedură penală orice hotărâre
penală definitivă constituie un reper în această materie iar nu numai cele de
condamnare. Astfel, prezumţia operează şi în situaţia în care instanţa pronunţă
o hotărâre penală definitivă prin care dispune încetarea procesului penal[7].
Această abordare consacrată în art. 4 C.p.p. se regăseşte cu titlu de exemplu
în hotărârea CEDO din 14.04.2009[8]
care a reţinut că „Trebuie făcută o distincţie între deciziile care reflectă
sentimentul că persoana în cauză este
vinovată şi cele care se limitează la a descrie o stare de suspiciune. Primele
încalcă prezumţia de nevinovăţie, iar celelalte au fost de mai multe ori
considerate conforme cu spiritul art. 6 din Convenţie ... Curtea reiterează şi
că prezumţia de vinovăţie este încălcată dacă fără stabilirea legală în
prealabil a vinovăţiei unui învinuit şi în special fără ca acesta să fi avut
ocazia să exercite drepturile apărării, o hotărâre judecătorească dată în
privinţa sa reflectă sentimentul că este vinovat. La fel se poate întâmpla şi
în lipsa unei constatări formale. Este suficient o motivaţie care să dea de
gândit că judecătorul consideră ca partea interesată este vinovată ... Curtea
de apel constatase prescripţia răspunderii penale ...Curtea a statuat în ceea
ce priveşte infracţiunile de fals şi uz de fals că rezulta în mod sigur ...a
apreciat că tot din probele administrate rezulta că reclamantul comisese
infracţiunea respectivă. În continuare, ea a încheiat procedura prin aplicarea
regulilor de prescripţie a răspunderii penale. În viziunea curţii această
motivare ar putea da impresia că reclamantul a comis infracţiunile pentru care
a fost trimis în judecată .... nu se limita la a descrie o „stare de suspiciune
sau un pronostic”, el prezenta ca stabilite anumite fapte enunţate în
rechizitoriu ... Rezultă că prin închiderea procedurii curtea de apel a pus sub
semnul întrebării nevinovăţia reclamantului”.
Dacă
admitem că beneficiar al prezumţiei de
nevinovăţie este şi persoana judecată cu privire la care instanţa a
pronunţat o soluţie de încetare a
procesului penal se pune în mod firesc întrebarea dacă mai este sau nu
îndeplinită cerinţa imparţialităţii aceleaşi instanţe chemată să se pronunţe
obligatoriu asupra laturii civile în acel proces penal.
De
observat că prin decizia 586 din 13.12.2016 a Curţii Constituţionale se revine
la soluţia legislativă a Codului de procedură penală din 1968 care prin art.
346 alin. 4 obliga instanţa penală să
soluţioneze latura civilă în caz de încetare a procesului penal ca urmare a
intervenirii prescripţiei penale. Considerentele acestei decizii sunt
structurate pe necesitatea soluţionării proceselor judiciare de recuperarea
prejudiciilor într-un „termen rezonabil” noţiune care în viziunea Curţii
Constituţionale constituie „un imperativ ce rezultă din principiul legalităţii
procesului penal prevăzut în art. 2 din Codul de procedură penală” (parag. 22) şi pe respectarea caracterului
echitabil al procedurii[9].
Se
pune problema dacă un inculpat cu privire la care instanţa a dispus încetarea
procesului penal ca efect al intervenirii prescripţiei poate fi considerat „nevinovat”, dacă aceeaşi
instanţă soluţionând latura civilă îl
obligă pe inculpat la plata sumelor
reprezentând prejudiciile pretinse de persoană vătămată care s-a constituit
parte civilă.
Rămâne
de văzut dacă această revenire va
relansa dezbaterea semnificaţiei noţiunii de „vinovăţie” ca având un înţeles
diferit în procedura penală faţă de sensul folosit în Codul penal[10].
Doctrina
recentă[11] a
evidenţiat că „prezumţia de nevinovăţie este diferită de prezumţia de inocenţă,
deoarece aceasta din urmă ar fi compatibilă (doar cu o soluţie de achitare dar
nu cu orice soluţie de achitare) deoarece ea atestă clar inocenţa inculpatului,
pe când soluţia de nevinovăţie este compatibilă şi cu alte soluţii, cum ar fi
cele prin care s-a dispus încetarea procesului penal pentru că s-a prescris
răspunderea penală sau cele prin care nu s-a putut constata vinovăţia unei
persoane din considerente procedurale ......”.
Beneficiarii
prezumţiei sunt suspectul şi inculpatul dar şi orice alte persoane chiar dacă
nu s-a formulat împotriva lor o acuzaţie penală. Astfel de situaţii pot lua naştere de ex. în situaţia prevăzută de art. 61 C.p.p. când
„există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni” dar
încă nu există începută urmărirea penală nici chiar in rem. Prezumţia de
nevinovăţie şi-a găsit aplicabilitate extinsă, dincolo de procesul penal în domenii precum contravenţiile, avându-se
ca reper în jurisprudenţa CEDO gravitatea sancţiunii pe care o risca persoana
sancţionată contravenţional[12]. Prezumţia
de nevinovăţie este operantă chiar şi atunci când există indicii sau chiar
probe de vinovăţie, inculpatul fiind beneficiar al prezumţiei pe tot parcursul
procesului penal. Autorităţile statului în general, organele judiciare în
special sunt ţinute să respecte prezumţia care profită suspectului sau
inculpatului. Existenţa prezumţiei de nevinovăţie are ca şi consecinţă libertatea persoanei acuzate de a avea o
atitudine pasivă, nefiind obligată să dovedească nimic. Sarcina probei revine
în procesul penal acuzatorului (eius incumbit probatio qui dicit, non qui
negat)
Prezumţia
de nevinovăţie nu poate constitui un impediment în desfăşurarea procesului
penal. Fiecare autoritate judiciară în faţa căreia se află o cauză penală are
ca punct de pornire prezumţia de nevinovăţie, înaintarea cauzei penale în
următoarea fază procesuală putându-se face în prezenţa unor probe certe de
vinovăţie. Pentru procurorul care dispune trimiterea în judecată a unui
inculpat prezumţia de nevinovăţie nu este operantă în raport cu probele pe care
se sprijină actul de acuzare. Pentru judecătorul de cameră preliminară
prezumţia este pe deplin aplicabilă inclusiv atunci când dispune începerea
judecăţii, pentru instanţă (fond sau apel) prezumţia operează pe parcursul
soluţionării cauzei devenind inoperantă pentru judecătorul fondului dacă
pronunţă o soluţie de condamnare şi erga omnes dacă se menţine soluţia de
condamnare în apel, odată cu pronunţarea hotărârii definitive.
Prezumţia
de nevinovăţie îşi produce toate efectele pe parcursul derulării procesului
penal până la pronunţarea hotărârii definitive şi în situaţia în care împotriva
persoanei acuzate au fost dispuse măsuri preventive deoarece luarea măsurilor
preventive este condiţionată de
existenţa unei suspiciuni rezonabile că o persoană a săvârşit o infracţiune,
suspiciune care rezultă din „probe sau
indicii temeinice” (art. 202 C.p.p.) pe când „condamnarea se pronunţă dacă
instanţa constată dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există,
constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat ” (art. 396 alin. 2
C.p.p.). Acest text se coroborează cu art. 103 alin. 2 C.p.p. care instituie
obligaţia luării hotărârii „cu trimitere
la toate probele evaluate” condamnarea putând fi dispusă „doar atunci când
instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială
rezonabilă”.
Luarea,
prelungirea sau menţinerea măsurilor preventive
pe parcursul procesului penal nu este incompatibilă cu respectarea
prezumţiei de nevinovăţie, nu implică pronunţarea instanţei de judecată asupra
fondului procesului[13]
ci numai asupra existenţei unor probe sau indicii temeinice prin care rezultă
suspiciunea rezonabilă că o persoană a
săvârşit o faptă penală. Probele sunt evaluate în acest stadiu nu prin
raportare la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului pe fondul cauzei penale.
Prezumţia nu este înlăturată în caz de îndoială cu privire la stabilirea certă
a faptelor, îndoială care profiră suspectului sau inculpatului. În jurisprudenţă
s-a pus problema ariei de aplicare a regulii in dubio pro reo. Mai exact când
poate fi valorificată? Întrebarea este legitimă având în vedere cuvintele de
început ale art. 4 alin. 2: „După administrarea întregului probatoriu ...”.
Practica judiciară prezentă pare să încline spre soluţia potrivit căreia
această regulă poate fi valorificată la finalul fazei urmăririi penale şi
corespunzător la finalul judecăţii în fond şi respectiv în calea de atac.
Problema a apărut odată cu invocarea de
către inculpaţi în cursul urmăririi penale cu ocazia soluţionării de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi a propunerii de luare a unei măsuri preventive formulată de
procuror. Invocarea acestei reguli în momentul procesual precizat a atras
interpelarea judecătorului de drepturi şi libertăţi, care printr-o formulare
semiretorică (în care s-a subliniat că în propunere se arată în mod expres că
mai sunt probe de administrat) a cerut explicaţii cu privire la posibilitatea
invocării regulii in dubio pro reo. Simpla ascultare a înregistrărilor unor
astfel de şedinţe este suficientă pentru a arăta frecvenţa unor astfel de
situaţii. Interpelarea menţionată este situaţia cea mai bună deoarece naşte ideea
că problema merită cel puţin atenţie. Obişnuinţa este însă ca în încheierea de
soluţionare a propunerii să nu se amintească pur şi simplu de invocarea regulii in dubio pro reo ceea ce
atestă implicit orientarea practicii judiciare de a da atenţie regulii la epuizarea fazelor procesuale amintite.
Posibil ca această abordare să se întemeieze pe ideea că din moment ce se verifică
existenţa suspiciunii rezonabile prin
prisma probelor sau indiciilor temeinice la care face trimitere art. 202
C.p.p., inclusiv, nu este oportun a se apela la in dubio pro reo.
Ar
fi de observat că totuşi regula este aşezată de legiuitor în titlul rezervat
principiilor iar nu ca regulă în titlurile care reglementează diferite faze ale
procesului penal. Nu-i mai puţin adevărat că în procedură cu cât o normă e mai
„specială” (în sensul că a fost edictată pentru rezolvarea unei anumite
situaţii) cu atât această normă e socotită a fi mai îndreptăţită a fi aplicată
comparativ cu o normă ce are câmp de aplicare mai larg şi este evident că
materia măsurilor preventive este reglementată într-un titlu special.
O
soluţie în practică a acestei probleme ar fi că poate fi invocată această
regulă în cursul urmăririi penale cu
luarea în considerare a „întregului probatoriu” administrat până la acel
moment, în exemplul dat – propunerea de luare a unei măsuri preventive. În
favoarea acestei opinii este şi argumentul că propunerea nu poate viza decât arestul preventiv sau arestul la
domiciliu (celelalte le poate dispune şi procurorul) iar luarea acestora
legiuitorul o condiţionează[14]
de existenţa probelor fără „sau indicii” expresie ce face parte dintr-o normă
referitoare la toate măsurile preventive.
Sintetizarea
acestei problematici a fost făcută de instanţa supremă[15]
care reţine caracterul complementar al
regulii in dubio pro reo arătând că în
măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat
conţine o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului
în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot
forma o convingere care să se constituie
într-o certitudine aşa încât acuzatul trebuie achitat. În aceeaşi decizie se
arată că „înainte de a fi o problemă de drept regula in dubio pro reo este o
problemă de fapt”. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se
întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă pe probabilitate
ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure.
Tuturor
juriştilor (şi nu numai) le este
cunoscută afirmaţia „mai bine zece vinovaţi nepedepsiţi decât un nevinovat în
închisoare”. Numărul „vinovaţilor nepedepsiţi” poate fi mai mare sau mai mic
decât „zece” funcţie de sublinierea ce se vrea a fi făcută cu privire la
respectarea prezumţiei de nevinovăţie şi a corolarului acesteia „dubiul profită
acuzatului”. Justificarea acestei afirmaţii rezidă nu
numai în necesitatea evitării unei erori judiciare ce a avut ca urmare
pedepsirea unui inocent dar şi în
argumentul că odată inocentul pedepsit adevăratul vinovat este liber.
Principiul
prezumţiei de nevinovăţie nu echivalează
cu expectativa organelor judiciare
(sarcina probei aparţine în principal procurorului) ci presupune
necesitatea dovedirii vinovăţiei prin probe certe.
Voci
autorizate în doctrină[16]
susţin alegerea „unei căi de mijloc”, necesitatea ca aplicarea prezumţiei de
nevinovăţie să facă posibilă tragerea la răspundere penală a persoanelor care
au săvârşit infracţiuni dar să nu li se încalce drepturi şi libertăţi
fundamentale. Cu atenţie şi cumpănire acest deziderat se poate regăsi în
realitatea juridică cotidiană.
Trecutul
relativ recent al jurisprudenţei a oferit numeroase exemple privitor la reţinerea
sau nu a prezumţiei de nevinovăţie în
situaţia acuzaţilor arestaţi prezentaţi la judecată în uniformă de penitenciar
sau expunerea acuzaţilor încătuşaţi sau ţinerea acuzaţilor arestaţi într-un
„ţarc” pe timpul desfăşurării dezbaterilor[17]
etc. Ţinuta de penitenciar nu mai este o problemă de actualitate însă nu a
trecut prea mult timp de la pronunţarea hotărârii CEDO din 04.03.2008[18]
în care s-a reţinut încălcarea
prezumţiei de nevinovăţie cu trimitere la faptul purtării unei ţinute de
penitenciar de către o persoană aflată în arest preventiv, în timpul şedinţei
pentru examinarea cererii de punere în libertate situaţie în care ne putem
întreba cât timp va mai trece (cu speranţa că nu mai e nevoie în prealabil de
hotărâri ale CEDO) pentru a renunţa la aşa-zisele „boxe” pentru inculpaţii
arestaţi în sălile de şedinţă. Cu atât mai mult se impune desfiinţarea acelor
locuri îngrădite cu cât folosirea lor nu
numai că aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie dar mai mult împietează grav
asupra dreptului la apărare.
Existenţa
cazierului inculpatului între filele dosarului a ridicat problema respectării
prezumţiei. Nu există în Codul de procedură penală vreun text care să
reglementeze obligaţia expresă a depunerii cazierului suspectului sau
inculpatului de către organele de urmărire penală însă întotdeauna cazierul este ataşat iar
uneori dacă durata procesului este mare, în proximitatea finalizării
dezbaterilor instanţa din oficiu sau la cerere dispune reactualizarea[19]. Deşi
nu există o normă expresă în Codul de procedură penală implicit rezultă
din norme disparate obligaţia depunerii cazierului[20].
Temerii că existenţa cazierului la dosarul cauzei ar putea aduce atingere
prezumţiei de nevinovăţie, practica judiciară i-a dat un răspuns negativ cu
argumentul că reprezentanţii organelor judiciare cu deosebire magistraţii sunt
profesionişti ai dreptului, persoane specializate în privinţa cărora este greu
de admis că ar putea fi influenţate în deciziile lor într-un caz concret de un cazier care reflectă existenţa unor antecedente
penale. Imparţialitatea judecătorilor este într-adevăr o cerinţă care trebuie acceptată ab initio însă este
posibil ca derularea unor proceduri să primească difuz sau chiar explicit
rezolvări de care cuprinsul cazierului să nu fie străin. Cât timp însă cazierul
nu are repercursiuni pe fondul cauzei penale deduse judecăţii prezumţia de
nevinovăţie nu suferă vreo atingere.
Legătura
dintre prezumţie şi imparţialitate este altfel privită în situaţia în care
afectează fondul. Astfel într-o speţă[21]
instanţa a respins cererea privind efectuarea unei expertize care să determine dacă cuţitul corp delict
conţinea sau nu urme de sânge şi în caz afirmativ să se determine dacă acesta
aparţinea inculpatului, persoanei vătămate sau nici unuia (în condiţiile în
care aceştia se acuzau reciproc de folosirea cuţitului) cu motivarea reţinută
în practicaua sentinţei: „apreciind că sunt dovezi în sensul că inculpatul este
aparţinătorul cuţitului şi că uzând de acest instrument, i-a aplicat părţii
vătămate XY două lovituri de cuţit” şi „constatând cauza în stare de judecată a
acordat cuvântul părţilor în fond”. Această încălcare a prezumţiei de nevinovăţie
a fost sancţionată de instanţa de apel[22]
deoarece nu se mai poate reţine imparţialitatea şi corelativ că prezumţia de
nevinovăţie ar fi funcţionat din moment ce înainte de închiderea dezbaterilor
judecătorul spusese cine e vinovat şi cu privire la ce privire la fapte.
În
cauze concrete cu ocazia expunerii motivelor pentru care anumite probe sunt
respinse putem întâlni formulări neadecvate care pot „umbri” prezumţia de
nevinovăţie. Este posibil ca această particularitate să determine lipsa
motivării concrete deseori întâlnită în cazul respingerii cererilor de probe,
respingere aproape standardizată prin
reducere la „proba nu e pertinentă, concludentă şi utilă”?
Abordarea
prezumţiei de nevinovăţie se face uneori în context mai larg, în legătură cu
incidenţa altor principii în mod particular cu libertatea de exprimare. Aceasta
deoarece, este adevărat că obligaţia
respectării prezumţiei revine în primul rând autorităţilor etatice şi în mod
special instanţelor însă s-au constata cazuri (de ex. CEDO Rupa c.României) în
care transcrieri ale unor înregistrări audio au intrat în posesie
reprezentanţilor presei. Deseori reprezentanţii presei au convingeri „ferme”
pro sau contra unui acuzat întemeiate pe „surse” sau argumentaţii străine
desfăşurării procedurilor judiciare şi de natură a aduce atingere prezumţiei de
nevinovăţie. Obiectivul atragerii audienţei lasă în uitare prezumţia deşi este
clamată sentenţios pe ecran simultan cu „analize” ce nu lasă loc altei
convingeri decât aceea a vorbitorului însăşi. Armonizarea poate avea ca punct
de plecare o mai bună educaţie civică a receptorilor care pot diminua audienţa
unor campanii media în care se proclamă declarativ prezumţia urmată de o
înşiruire de motive pentru care
„penalul” în privinţa căruia nu s-a dat încă o hotărâre judecătorească
„urmează să răspundă pentru toate faptele iar cercetările vor continua pentru
descoperirea tuturor faptelor pe care le-a săvârşit”.
Această
retorică o regăsim şi în conduita sau vocabularul unor reprezentanţi ai
autorităţilor de obicei în faza incipientă a cercetărilor. În fazele ulterioare
ale procesului penal este de semnalat
coincidenţa apariţiei în presă a unor articole
în care sunt expuse de obicei fragmente din rechizitoriu în proximitatea
termenului la care se judecă pe fond cauza.
Nevoia
de informare, dreptul la informare, obligaţia de informare sunt imperative a
căror satisfacere poate fi realizată fără transformarea acuzatului în „paria”,
fără ca prezumţia de nevinovăţie să rămână goală de conţinut cel puţin în
spaţiu public.
Deşi
art. 4 alin. 1 C.p.p. circumstanţiază beneficiarul prezumţiei ca fiind „orice
persoană” spre deosebire de art. 6 din Convenţie care precizează în paragraful
I „acuzaţii în materie penală iar în paragraful II „persoana acuzată de o
infracţiune” ceea ce denotă un câmp de aplicare mai larg al prezumţiei în norma
internă, totuşi spre deosebire de jurisprudenţa CEDO care a extins sfera de
aplicare a prezumţiei şi la alte domenii (de ex. cazul Anghel citat anterior)
dreptul intern este rezervat în a face această extindere.
Una
din problemele în jurul căreia discuţiile nu par a se epuiza este dacă prezumţiei de nevinovăţie i se aduce sau nu
atingere în situaţia invocării acesteia într-un alt litigiu de natură
exprapenală dar care a luat naştere ca urmare a existenţei unei cauze penale.
Concret X, funcţionar public este cercetat
pentru săvârşirea unei infracţiuni „în timpul serviciului sau în legătură
cu atribuţiile funcţiei publice[23]”.
Dacă funcţionarul este trimis în judecată obligatoriu „se va dispune
suspendarea funcţionarului public”. Actul de suspendare (act administrativ) pe care este obligat să-l
emită „persoana acare are competenţa de numire în funcţia publică” poate fi
atacat la instanţa de contencios administrativ. Constant Curtea
Constituţională, prin numeroase decizii
(decizia 48/2003, decizia 482/2006, decizia 748/2007 dar şi altele) a respins excepţia de neconstituţionalitate a
art. 86 alin. 2 reţinând că acest text nu încalcă art. 23 alin. 11 referitor la
prezumţia de nevinovăţie deoarece textul constituţional „instituie prezumţia de
nevinovăţie exclusiv pentru răspunderea penală” iar „temeiul suspendării din
funcţie a funcţionarului public nu este de natură penală”. Ar fi de observat că
reperul legal al suspendării este trimiterea în judecată. Rezultă că pe
parcursul urmării penale, indiferent de natura
sau gravitatea acuzaţiei[24]
şi indiferent de durata fazei urmăririi penale, funcţionarul îşi exercită
nestingherit prerogativele funcţiei. Trimiterea în judecată este marcată de
emiterea rechizitoriului urmată de înregistrarea dosarului la instanţa
competentă. Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa penală nu au nici o prerogativă în privinţa
verificării suspendării care este efectul direct al trimiterii în judecată.
Trimiterea în judecată este legal lăsată la latitudinea suverană a
procurorului. Instanţa de contencios investită cu soluţionarea cererii de
anulare a actului administrativ de suspendare,
emis ope legis la momentul când
s-a dispus trimiterea în judecată este ţinută să analizeze actul administrativ
şi nu poate face abstracţie de deciziile Curţi Constituţionale aşa încât
soluţiile de respingere se prefigurează de la sine.
O
soluţie de „conciliere” a problemei în discuţie ar putea fi următoarea:
Suspendarea din funcţie să poată fi dispusă de procuror prin ordonanţă cu
condiţia să fi fost pusă în mişcare acţiunea penală. Acest argument îşi are
explicaţia în realitatea că de la momentul punerii în mişcare a acţiunii penale
şi până la sesizarea instanţei exercitarea atribuţiilor de serviciu de către o
persoană care are calitatea de inculpat pentru una din infracţiunile enumerate
în art. 54 lit. h din L. 188/1999 ar pune sub semnul întrebării legitimitatea actelor şi
măsurilor efectuate şi ar putea afecta
chiar atribuţiile funcţionarilor limitrof organizaţi (ierarhic superior sau
inferior ori pe orizontală) .
Ordonanţa
să poată fi atacată la judecătorul de drepturi şi libertăţi iar la momentul
începerii judecăţii instanţa să verifice la cerere sau din oficiu dacă mai
subzistă temeiurile suspendării.
Suspendarea
raporturilor de serviciu ar putea primi natura juridică a unei măsuri procesuale ce
poate fi luată sau revocată începând cu punerea în mişcare a acţiunii penale
până la rămânerea definitivă a hotărârii penale pe fondul cauzei când în caz de
achitare suspendarea încetează de drept iar în caz de condamnare instanţa va
decide inclusiv cu privire la pedepsele complementare printre care pentru situaţia discutată aceea prevăzută în
art. 66 alin. 1 lit. g C.p.[25].
Oricum
nu se poate nega legătura directă care există între cauza penală şi cauza în
care se soluţionează contestaţia împotriva suspendării dispuse ca efect al
trimiterii în judecată penală.
În
sfârşit mai este de observat contradicţia evidentă între art. 86 alin. 2 şi
cuprinsul integral al art. 54 lit. h din L. 188/1999[26].
Orice
comentariu e de prisos când constaţi că potrivit art. 86 alin. 2 la trimiterea
în judecată funcţionarul public e suspendat iar potrivit art. 54 poate fi
ocupată o funcţie publică de către o persoană care „nu a fost condamnată”
pentru săvârşirea aceloraşi infracţiuni pentru care funcţionarul trimis în
judecată a fost suspendat.
Prezumţia
de nevinovăţie nu are aplicabilitate în faza de executare a pedepsei şi nici în
situaţia epuizării procesului penal cu pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului
penal (în care nu s-a stabilit dacă inculpatul este sau nu vinovat de ex. a
intervenit prescripţia). Funcţionarul nu poate în acest exemplu să solicite
reintegrarea în funcţie într-un proces ulterior invocând prezumţia[27].
„Subzistenţa”
prezumţiei de nevinovăţie poate fi abordată şi în alte situaţii variate printre
care ilustrativă este situaţia trimiterii în judecată a 2 (trei, patru sau mai mulţi)
coautori. „A” recunoaşte faptele şi solicită judecarea în procedură
simplificată, „B” nu recunoaşte, contestă probele de la urmărirea penală,
solicită şi probe noi. Rezolvarea agreată în practică deseori este disjungerea.
„A” este judecat în procedură simplificată şi condamnat. Judecătorul care dă
această soluţie se abţine de la judecarea cauzei în care inculpat este „B”, dar
decizia judecătorului cauzei lui „A” corodează (cât?) semnificativ prezumţia de
nevinovăţie de care ar trebui să beneficieze „B”. Este fără îndoială mai
echitabilă o judecată comună nu numai pentru păstrarea „aparenţelor” în
privinţa respectării principiilor (deşi în procedură în sens benefic aparenţele
au greutatea lor) ci pentru a asigura o judecată unitară, un just echilibru.
Curtea
Europeană a apreciat că existenţa aşa-ziselor prezumţii de vinovăţie în
legislaţiile naţionale nu este în mod
necesar contrară Convenţiei Europene. Acestea însă trebuie să fie prevăzute în
limite rezonabile, în scopul de a nu lipsi de substanţă prezumţia de
nevinovăţie. În doctrină s-a arătat că potrivit jurisprudenţei CEDO sunt
compatibile cu respectarea dreptului prevăzute de art. 6 parag. II:
înregistrarea convorbirilor telefonice, prelevare de probe biologice, percheziţia
corporală sau domiciliară, amprentarea unei persoane, alcool-testele,
efectuarea unor analize a sângelui etc. Ca şi prezumţia de nevinovăţie şi prezumţiile de vinovăţie nu sunt
irefragabile trebuind să fie admisă posibilitatea efectuării probei contrare.*
Lect. univ. dr. – avocat
Elena Oancea
*Publicat în R.S.P. nr. 56/2017
[1] Art. 23 alin. 11 din Constituţia
României: „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de
condamnare, persoana este considerată nevinovată”, text reglementat în
secţiunea „Drepturile şi libertăţile fundamentale”
[2] De ex. Declaraţia
universală a drepturilor omului adoptată
de Adunarea Generală ONU la 10.12.1948 prevede în art. 11: „orice persoană
învinuită a fi săvârşit o infracţiune este prezumată nevinovată atâta timp cât
vinovăţia nu a fost stabilită într-un proces public cu asigurarea garanţiilor
necesare apărării”
[3] C.p.p. 1968 art. 66 alin. 1
„Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este
obligat să-şi dovedească nevinovăţia”
[4] Prin L. 281/2003 a fost introdus
art. 52: „Orice persoană este considerată nevinovată până la
stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă”
[5] Poate art. 374 alin. 1 şi 2 ar
trebui reformulate
[6] Lavinia Valeria Lefterache –
Probe şi prezumţii în procesul penal, Universul juridic. Bucureşti, 2015, pag.
50
[7] În acelaşi sens Grigore Theodoru
– Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamagiu, 2008, pag. 98
[8] Didu c.României, publicată în
M.Of. 740 din 30.10.2009 paragrafele 38-42
[9] Decizia 586/2016 a Curţii
Constituţionale parag. 30: „Prin urmare Curtea constată că opţiunea persoanei
prejudiciate prin săvârşirea unei infracţiuni pentru valorificarea pretenţiilor
sale pe calea acţiunii civile promovate în cadrul procesului penal este
justificată de celeritatea soluţionării cauzelor penale, iar diferitele
incidente procedurale ce se ivesc pe parcursul acestei proceduri, independent
de voinţa părţii vătămate şi pe care ea nu le poate anticipa în momentul
alegrii între instanţa penală şi cea civilă, nu trebuie să afecteze caracterul
echitabil al soluţionării acţiunii sale,
prin prelungirea acesteia dincolo de limitele unui termen rezonabil”
[10] D. Pavel – Consideraţii asupra
prezumţiei de nevinovăţie, R.R.D. nr. 10/1978, pag. 10
[11] Cristinel Ghigheci – Principiile
procesului penal în noul Cod de procedură penală, Universul Juridic, 2014, pag.
68
[12] Anghel c.României, Hotărârea din
31.03.2008; parag. 67-68: „Deşi statele au posibilitatea de a scoate în afara
legii penale unele infracţiuni şi de a le sancţiona mai degrabă pe cale
contravenţională decât penală, autorii infracţiunilor nu trebuie să se afle într-o situaţie
defavorabilă pentru simplul motiv că regimul juridic aplicabil este diferit de
cel aplicabil în materie penală ... Pe scurt, Curtea este de părere că, dacă
scoaterea contravenţiei în afara legii penale nu ridică probleme în sine,
nerespectarea garanţiilor fundamentale – printre care şi prezumţia de vinovăţie
– care protejează cetăţenii împotriva unor posibile abuzuri din partea
autorităţilor, reprezintă un aspect ce trebuie examinat în temeiul art. 6 din
convenţie ... Curtea consideră că în speţă cauză reclamantului nu a fost
judecată echitabil, astfel cum prevede art. 6 din convenţie ”
[13] Decizii ale CC: 73/200, Decizia 38/2007, Decizia 76/2005,
Decizia 245/2006
[14] Art. 218, art. 223 C.p.p.
[15] De ex. decizia 3465/2007 a ICCJ,
Secţia penală
[16] N. Volonciu ş.a. – Noul Cod de
procedură penală. Ed. Hamagiu, 2015, pag. 15-16
[17] Această ultimă situaţie face
încă parte din fotografia obişnuită a unei săli de şedinţă în care se
soluţionează cauze penale
[18] Cauza Samoilă şi Cionca
c.României – În Buletinul CEDO nr. 5/2008, pag. 75 ş.u.
[19] Adrese la inspectoratele
judeţene de poliţie ori se cer relaţii de la birourile de executări penale, ori
se dispune depunerea unor hotărâri care privesc inculpatul etc.
[20] În faza incipientă a procesului
penal – art. 107 C.p.p. reglementează sub denumirea marginală „întrebări
privind persoana suspectului sau a inculpatului” necesitatea ca la audiere să
fie puse întrebări cu privire la „antecedentele penale sau dacă împotriva sa se
desfăşoară un alt proces penal”. Texte
care conduc spre aceeaşi obligaţie sunt şi cele care reglementează
conţinutul rechizitoriului sau trimiterea la „antecedentele penale” pe care o
face art. 223 alin. 2 C.p.p. etc
[21] Sentinţa penală 58 din
27.03.2013 nepublicată, pronunţată de Judecătoria Vânju Mare în dosarul nr.
1110/332/2012
[22] Decizia nr. 1525 din 05.07.2013 pronunţată
de Curţii de Apel Craiova,
nepublicată
[23] Art. 86 din L. 188/1999 (1)
Răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul
serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se
angajează potrivit legii penale. (2) În
cazul în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru săvârşirea
unei infracţiuni de natura celor prevăzute la art. 54 lit. h, persoana care are
competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune suspendarea
funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine
[24]
Condiţia ca infracţiunea să facă parte din enumerarea
cuprinsă în art. 54 lit. h din L. 188/1999: „...infracţiuni contra umanităţii
contra statului sau contra autorităţii, infracţiuni de corupţie şi de serviciu,
infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, infracţiuni de fals ori a
unei infracţiuni săvârşite cu intenţie care ar face-o incompatibilă cu
exercitarea funcţiei publice”
[25] Art. 66 alin. 1 lit. g) C.p.: „Pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în dreptul de a
ocupa funcţia, de a exercita profesia
sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru
săvârşirea infracţiunii”
[26] Art. 54 lit. h din L. 188/1999: „Poate
ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii: ... h)
nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii,
contra statului sau contra autorităţii, infracţiuni de corupţie şi de serviciu,
infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, infracţiuni de fals ori a
unei infracţiuni săvârşite cu intenţie care ar face-o incompatibilă cu
exercitarea funcţiei publice ”
[27] CEDO, Cauza Moullet c.Franţei,
dec. 13.09.2007 – R. Chiriţă – Dreptul la un proces echitabil, Ed. Universul
Juridic, 2008, pag. 292
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu